Folclorul  cuprinde cântece ritualice, iniţiatice, de vânătoare, pastorale, agrare, colinde, balade, doine, cântece de dragoste, cântece de joc şi strigături, blesteme, descântece pe lângă cele de botez, de cununie şi de înmormântare. Originile acestui folclor se pierde în preistorie. Evident o parte dintre cântece îşi pierd sensul, şi uneori şi straiele, dar tot rămâne scheletul, care  permite adulmecarea originii.  Organizarea în cete, morfologia dansului, înlănţuirea tinerilor, tipică ritualelor păgâne, şi nu numai a vânătorilor ci chiar şi a fetelor, la horă atestă, descendenţa lor din  manifetările iniţiatice ale comuniţăţi preistorice. Temele şi frazeologia cântecelor ce însoţesc aceste manifestări  precreştine este o altă dovadă a vechimii lor. In colindele de Crăciun, tradiţionale, în uz (majoritar) până prin anii 1970-80 nu se amintea de loc de naşterea Mântuitorului. În unele colinde, în ultimele două versuri,  se amintea, prin adăugire „recentă”, că e seara de Crăciun. Dar acest străbun, moşul Crăciun, trebuie să fi existat deja de mult la strămoşii dacilor, de vreme ce invocarea  păgână a solstitiu de iarnă, a vânătorii, a străbunului rămân în obiceiuri şi după creştinarea daco-românilor în primele secole ale mileniului I. Şi rămân un mileniu! Iată o colindă din ţara Făgăraşului culeasă în preajma celui de al doilea război mondial:

La munţi ninge, plouă,

Ler, de(da) lerui Doamne! (refren)

La şes cade rouă,

Apa de la munte,

Cu cea de la lăcustre,

Se adunară

Şi se prefăcură,

Iederă măruntă,

Iarbă-nflorită,

Ş-un cerb se-nvăţară,

Iedera mâncară,

Iarba-ncurcară,

Feciorul, însemnat,

S-a lăudat,

Că-l va săgeta.

Tinere, tinere,

Nu te lăuda,

Că mi-i săgeta,

Că te voi punge

În coarnele sluge,

Şi te-oi zvârle

Peste munţi cărunţi,

Peste brazi nalţi,

Unde-i iarba nerasă,

Şi umbra deasă,

Jos, la fântâni reci,

Vin fete zeci,

Şi tu desface,

Care-ţi place,

Linişte mie-mi face!

Lerui, ler

Da lerui Doamne!

Noi cântăm

Şi colindăm,

La fârtaţi o închinăm

 

     Sau alta tot din Transilvania

Vânătorii lui Crăciun

Florile dalbe (refren)

De cu noapte s-au sculat

Şi pornit-au la vânat.

Când a fost către sară,

Sus în nori se uitară

...

    Sau

Ce mi-e jude, te-ai gătat

Că noi aşa am cugetat

Corindeo, corindeu (refren)

De toate să lase

Dumbrăvile sale.

Ce mi-am auzit

Ce mi-o nuntit

Că mi-i iarbă multă,

Multă şi măruntă

Într-nsa cine paşte

O turmă de ciute

Multe şi cornute

În mijlocul lor

Cerb în treiştior,

În traista lui

Arme voinice,

În coarnele lui

Vergea de argint,

În buzele lui

Cupă de aur

Arme voinice

Fi-vor junilor,

Vergea de argint

Fi-va fetelor,

Cupă de aur

Fi-va meselor

Şi mi-o ia spre bine

Jude, omule

Şi noi o-nchinăm

Spre dalba sănătate

 

 

 

Autorul acestor rânduri a cunoscut  colinde tradiţionale de Crăciun, din ţara Făgăraşului şi în nici unele nu erau referi la naşterea Mântuitorului, sau dacă aveau era o adăugire la finele colinzii, fără legătură cu tema însăşi a respectivei colinzii. Fapt atestat de culegerile de folclor.  După comunizarea satelor (anii 60-70) şi obstrucţionarea manifestărilor religioase de către comuniştii atei, s-a produs un efect pervers, în sensul că populaţia a primit colindele religioase venite din seminarele teologice, cu teme creştine precise, ca o compensaţie şi a renunţat la treptat la colindele tradiţionale, arhaice, păgâne ca cele de mai sus, care parcă nu mai aveau sens de  Crăciun! Aşa cum manifestările pastorale preced poate cu un mileniu obiceiurile agrare aşa obiceiurile legate de vânătoare preced pe cele pastorale  şi fiecare mare cucerire/trecere coexistând, în colinde, cu precedenta/precedentele. Îl cităm pe Mircea Eliade din De la Zalmoxis la Genghis Han: „S-ar putea ca un obicei agrar  din zilele noastre să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis. Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente la ţăranii din Europa centrală şi sud orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer”. Amintim doar că autorităţile ecleziastice puritane (Sinodul din anul 692 de la Constantinopol) au încercat să extirpe, aceste obiceiuri păgâne, dar fără succes aşa că a învins raţiunile de ordin practic asimilând şi suprapunând peste manifestările păgâne ritualurile creştine.

Din vechimea şi diversitatea acestor cântece ritualice, iniţiatice, de vânătoare, pastorale şi agrare a decurs uluitoare bogăţie a cântecelor populare româneşti, pe care, undeva, Bela Bartok o asimila celei de a opta minuni a lumii. Acesta plecând de la  folclor, şi în primul rând, folclorul românesc a înnoit lexiconul muzical universal, prin opere noi. Bartok era originar din Sânnicolaul Mare, din Banat, pe atunci sub ocupaţie ungurească, în cadrul imperiului habsburgic. Acolo, în Banat, printre români,  a  câştigat  interesul  pentru folclorul acestora.  Cert este că Bela Bartok a fost fermecat de vraja muzicii româneşti, de componentele melodice şi ritmice, de diversitatea armonică. Bartok a vizitat de zeci de ori Transilvania, înregistrând mii de cântece, dansuri şi melodii instrumentale. „Cântecele valahe sunt cele mai exotice din tot ce mi-a fost dat să întâlnesc” – explica compozitorul. Muzica populară românească îi domină  preocupările muzicale: în 1909 a cules 325 de cântece româneşti şi 25 ungureşti! Între compoziţiile sale bazate explicit şi  pregnant pe folclorul românesc sunt şi miniatura Dansuri româneşti, care este o perlă a pianisticii universale, Sonatina şi Colinde româneşti pentru pian, două piese corale a cappella, nouă prelucrări pentru voce şi pian, – cantata Nouă cerbi năzdrăvani, şi ea un rod al inspiraţiei folclorice româneşti. Cunoscând  limba română  Bartok traduce şi textul baladei „Nouă cerbi năzdrăvani” în ungureşte. La Bucureşti, în 1913, cu sprijinul Academiei Române, apare primul lui volum – „Cântece populare româneşti” din  comitatul Bihor. Un an mai târziu apare la Budapesta „Dialectul muzical al poporului român din Hunedoara”. După primul război mondial Bartok se adaptează „politic” cu uşurinţă vremurilor noi, revizioniste şi unde vedea înainte melodii preluate de la românii, acum vede invers, adică melodii aduse din Asia preluate de români ... Cu toate  piruetele politice de care a fost  capabil, folclorul românesc îl preocupă în continuare. La München, în 1923, apare culegerea „Volksmusik der Rumänen von Maramureş” - „Muzica populară a românilor din Maramureş”. La Viena, în 1935, apare volumul Melodien der rumänischen Colinde - „Melodii de colinde româneşti”. O sinteză antologică a muzicii populare româneşti în viziunea lui Bartok apare postum la Haga în 1967, în  trei volume - Romanian Folk Music . Şi nu toate lucrările compozitorului  au fost editate. La New-York în Biblioteca de Artă a Universităţii Columbia  mai sunt  trei volume ale manuscrisului „Cântecul popular românesc” , ce cuprind aproape 4300 de texte notografice –  o enciclopedie melodică a universului naţional românesc.

Mulţi alţi compozitori români ca Tiberiu Brediceanu, Sabin Drăgoi, Al. Flechtenmacher, Constantin Brăiloiu, D.G.Kiriac, Dinu Lipatti, Nicole Bretan, Teodor Bratu, Harry Brauner, Mihail Jora, Paul  Constantinescu   s-au inspirit din acelaşi izvor. Mari merite în promovarea muzicii populare le are etnomuzicologul şi compozitorul Constantin Brăiloiu (1893-1958) care a fondat şi condus atât Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români (1928-1943) de la Bucureşti cât şi Arhiva Internaţională de Muzică  Populară de la Geneva (1944-1958).

De altfel şi George Enescu îşi scrie capodoperele sale Romanian Poem, Romanian  Rapsodies, Sonata for piano and violin plecând de la folclor.