În eseul Istorie și mit în conștiința românească, Ed.Humanitas, ISBN 973-50-0055-5, la pagina 37 autorul scrie – Fac, la rândul meu, următoarea remarcă … de la 1700 până la 1948 ortodocșii au fost minoritari în Transilvania …!? Dincolo de misticismul ce presupune o astfel de afirmație în sine <> ar mai fi de remarcat esențialul că în “Transilvania” la 1700 nu a avut loc nici un recensământ. Ar mai fi de subliniat faptul că autorul, probabil, nu cunoaștea frontierele provinciilor românești Transilvania, Banat, Crișana, Sălaj, Sătmar-Ugocea și Maramureș. Și nu e clar ce înțelege eseistul prin Transilvania sau ce înțelegea Gusztáv Molnar** pe care-l continuă, de fapt, în citatul de la pagina 37. Conform excepționalului dicționar Astra (vol. III, pg 491) la 1762, erau 128 de mii de familii ortodoxe și 25 de mii greco-catolice. În 1857, conform volumului Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, ed.CST Cluj Napoca, 2000, ISBN 973-577-240-X (pg215) de I.Bolovan în Transilvania (strict) și în comitatul Sălaj erau 31,3% ortodocși și 31% greco-catolicii. La 1900 conform dicționarului Astra (vol. III, Sibiu-1904, pg 1162) în teritoriile administrate de fictivul regat Hungariae erau 1699 de mii de români ortodocși și 1196 de mii de români greco-catolici! În fine, am putea găsi o ieșire pentru impostură doar trunchiind/amendând citatul de mai sus numai că îl băgăm pe autor într-o belea și mai mare sau dacă mai era nevoie atunci arama i se arată nestingherită pe față.
            Tot în volumul citat Istorie și mit în conștiința românească la pagina 274, dar și în alte scrieri, eseistul ne informează: “În Transilvania (teritoriile de peste munți, în ansamblu lor) potrivit recensământului din 1910, românii erau cotați cu 53,8%, maghiarii cu 31,6% ... “. Chiar fără să fii istoric oricine s-a interesat de istoria Transilvaniei știe că recensămintele ungurești se contrafăceau folosind 3 metode de falsificare în cascadă; nu și eseistul al nostru. O parte din rezultatul final al cascadei de falsuri ale recensămintelor ungurești se poate corecta ținând cont de structura confesională. Adunând astfel ortodocșii și greco-catolici în comitatul Târnava Mare obținem 6% în plus pentru românime față procentul unguresc oficial. Dacă luăm cazul comitatului Bihor (o parte a rămas în afara graniței) după recensământul din 1890 avem 219.940 de români și 283.806 de unguri (Astra, vol.I pg 484) și facem corecția după structura confesională atunci în comitatul Bihor erau 233.419 români și 210.359 maghiarofoni. Corect maghiarofoni și nu unguri – vezi în acest sens două studii edificatoare ale Institutului de Genetică al Academiei ungare.1 Menționăm corecția după structura confesională poate repara numai parțial cascada de falsuri ungurești.
            Același scriitor în eseul Două secole de mitologie națională (Ed.Humanitas 1999, ISBN 973-50-0000-8) la pg. 101 alătură România de grupul Polonia, Cehia, Iugoslavia, Ungaria, țări care și-au expulzat cetățenii germani după capitularea Germaniei în 1945. Un fals și altă mare impostură!
            Același în eseul Primul război mondial, ed. Humanitas, 2014, ISBN 978-973-50-4305-6 la pagina 102 deplânge că Aradul, Oradea și Satu Mare n-au rămas Ungariei. Să nu fii auzit scribul de succes de fenomenul de epurare rasială practicat de minoritarii maghiarofoni la adresa majorităților române, germane și slovace - adică etnocidul, maghiarizarea, colonizarea și expulzarea1? Să nu fii răsfoit nici măcar Enciclopedia României, 1938, vol.I., la pg. 148 și să vadă că hinterlandul Aradului, Orăzii și Sătmarului era covârșitor românesc la 1930, adică 67,5%, în ciuda a două secole de maghiarizare turbată, în ciuda colonizăriilor de la finele secolului XIX și începutul secolului XX? Să nu fii auzit deloc de fenomenul de maghiarizare2? Să nu știe că opidul german Buda&Pesta n-avea la 1715 nici 19,5% maghiarofoni1,2? Majoritatea fiind germană, maghiarizarea Budapestei făcându-se direct cu bâta, așa cum scrie și Johann Weidlein!3 Revenind acasă, în opidumul Devei între 1880 și 1910 maghiarofonii și proaspăt maghiarizați au crescut oficial cu 239,9% în timp ce germanii au scăzut în aceiași perioadă cu 67,7%.2 În aceiași ordine de idei la pg. 102 constată că și granița româno-ungară în Banat s-a trasat defavorabil Ungariei, uitând că după cele 3 recensăminte austriece din secolul XVIII în Banat nu erau unguri, maghiarizați sau maghiarofoni!1 Tot în acest volum la pagina 97 eseistul lăsă să se înțeleagă că Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a proclamat Unirea n-ar fi tocmai legală, prin urmare, logic, ar rămâne valabilă și legală unirea proclamată și nu votată măcar din 30 mai 1848 când românii reprezentând minimum 62,3% din totalul populației (vezi Ioan Bolovan citat mai sus la pg. 215) nu aveau nici un reprezentant ales. Au fost de față avocatul Alexandru Bohățel, Constantin Papfalvi și episcopul Ioan Lemeni ca să transmită Dietei voința românilor exprimată în cadrul Adunării Naționale de la Blaj din 15 mai, fără success însă. Unirea a fost proclamată sub teroare la adresa sașilor (22 de reprezentanți) și a lui Ioan Lemeni (vezi G.Barițiu Părți alese din istoria Transilvaniei, ed.1994, Brașov, vol II, pg 218). La 1 decembrie 1918 au fost 1228 de delegați din care 680 erau mandatarii comunităților locale; comunități care prin capii de familii au semnat un Credenționar prin care cereau Unirea cu România necondiționat. De exemplu numai în satul Porumbacu de sus peste 200 de capi de familie au semnat acest Credenționar cu care preotul dr. N.Solomon s-a prezentat la Alba Iulia. Mulți capi de familie erau în America, alții precum familia preotului N.Bărglăzan după retragerea trupelor române în toamna lui 1916 s-a refugiat în Moldova și încă nu revenise acasă! Adică tot satul. Cu ceva timp înainte (8 noiembrie 1918) primarul ungur al Albei Iulia fugise, dar toți funcționarii unguri au depus jurământ de credință Consiliului Național Român (vezi ziarul Alba-Iulia din 17/30 noiembrie 1918)! Adică nu 1228 de delegații, nu o sută de mii de participanți direct ci însăși Transilvania, democratic vorbind, ceruse Unirea la Alba Iulia. Ar mai fi fost armata română! Nu, erau încă autoritățile ungare (formații armate, miliție, funcționari) care de exemplu se manifestau plenar și propriu unguresc împușcând și arzând de vii 45 te femei și bărbați la Beliș (munții Apuseni). Asemănător și în multe alte localități între care și Hotar, Seghistel, Câmpeni, Marghita (vezi Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei, pg. 125).
            În fond ce face eseistul nostru – susține pur și simplu teza serviciilor maghiare de azi a autonomiei Transilvaniei, care este un prim pas spre preluarea Transilvaniei. Și nu este singura teză a serviciilor maghiare și neocominterniste de azi pe care eseistul cu pretenții de istoric le servește, astfel pg. 99 pune problema drepturilor colective ale minorităților uitând odată să precizeze că în Ungaria trianonică mai erau urme clare ale majorității româno-germano-slovace, adică doar 50%, ce fuseseră odată peste 71% după recensământul făcut de austrieci la 1787. A doua oară nu amintește nimic de teroarea continua de după 1920 la adresa minorităților.1 În fine, nu există drepturi colective în jurisprudența internațională pentru că nu s-a inventat/admis răspunderea colectivă! Oricum autorii cimitirului românilor, germanilor și slovacilor din Panonia și Câmpia Tisei nu pot ridica pretenții de diriginte în materia protecției minorităților în Europa decât prin impostori recrutați ai neocominternismului și în fața ignorantei clase politice de la noi și de aiurea.
            Eseistul nu se lasă, mai lovește lăutărește, după ureche, și prin lingvistică! Se bazează pe DEX, DEX-ul la rândul său se bazează pe dicționarul unui binevoitor din secolul al XIX-lea, Alexandru Cihac! În înțelepciunea populară germană ce a făcut Cihac se traduce cu un avertisment: “să te ferească Dumnezeu de cretinul binevoitor“. În eseul România țară de frontieră a Europei (Humanitas, ISBN 978-973-50-3203-6); la pg. 56 autorul susține că neam l-am împrumutat din maghiară, numai că Dicţionarul istorico-etimologic al limbii maghiare, Ed. Academiei Ungare, 1970, în vol.II, la pg. 1034, scrie că nyám apare în texte maghiare prima dată la 1881 și provine din română. În română neam apare în Codicele Voroneţian, în Tetraevanghelul lui Coresi, în Palia de la Orăştie, în Noul Testament de la Bălgrad, la Neculce șamd. Și cât de ridicol trebuie să fi ca să inghiți gogomănia DEX-ului Cihacului după care etimologia românescului neam vine din ungurescul nem! Adică din nu-ul unguresc rezultă cu necesitate și univoc neamul românesc!
            Aberațiile talentatului eseist nu se opresc aici, eseurile sale sunt pline de alegații de genul celor devoalate, dar și numai după acestea puține relevate mai sus întrevedem un plan (un ΓΟСПЛАН-sugestia unui prieten)!

Cerc. Şt. Pr. Octavian Căpăţină, 4 iunie 2015, Cluj Napoca


*     Fragment din conferința Elite și elite culturale și istoria, Cluj-Napoca, 15 ianuarie 2015
**    Acest G.Molnar - este condus de R.Șorban prin anii ’70, ca invitat al Academiei Române, prin nordul Moldovei, ocazie cu care acesta se destăinue cam așa: “voi aveți ceva al vostru, propriu, noi n-avem nimic al nostru”. Logic.1

Referințe
1    Cultură, confesiune, etnie și rasă în Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia, ed.Casa Cărți de Știință, ISBN 978-606-17-0618-1
2    The towns of Transylvania, ed. Negoiu, 1995, ISBN 973-96830-1-0
3    Imaginea germanului în literature ungară (Das Bilddes Deutschen in der Ungarischen Literatur), ed.F.C.R. 2002 , ISBN 973-577-257-4