Cum un fals politic, preluat fără cercetare critică,
devine „adevăr” în istoriografie

Octavian Căpățînă

CONFUZII DE PLANURI, CONFUZII VECHI și NOI.

Gesta Hungarum, mai cunoscută ca Cronica notarului anonim, de fapt scrisoarea notarului P. al regelui Bela al (I?)-lea către amicul și fostul său coleg N., de la Paris, merită citită și reanalizată cu atenție. Pe lângă traducerea lui Popa-Lisseanu, din 1934, utilizată de Al.Madgearu în Românii în opera notarului anonim (ed. CST, 2001) avem și traducerea lui Paul Lazăr Tonciulescu: Cronica notarului anonim (ed. Miracol, 1996). În pasajele care ne interesează nu sunt deosebiri de esență între cele două traduceri.

Chiar în debutul scrisorii călugărul notar se explică: Et si tam nobilissima gens hungarie ( tradus: Și dacă atât de nobilul neam al Ungariei) ... ar auzi de faptele glorioase ale înaintașilor din poveștile false ale țăranilor ar fi nedemn. O primă distincție mai importantă decât restul: unii erau țăranii, adică băștinașii și alții erau nomazii războinici. De aceea scrie despre începutul genealogiilor regilor ungurilor, el foarte învățatul călugăr latin colegului său, spre laudă eternă „regelui și maicii sale sfânta Maria prin grația căreia regii Ungariei și nobilii să aibă conducerea cu sfârșit fericit acum și în veci. Amin”. Toată scrisoarea nu este doar o hagiografie rușinoasă închinată unor „sfinți” nesfinți, dubioși sau necunoscuți, ci mult mai grav și infinit mai rău: Mântuitorul și Maica Sfântă sunt protectorii unor scelerați șefi de trib ce au invadat, prădat și lipsit de viață zeci de mii, sute de mii de vieți nevinovate în Europa !!!

În cap. I, Despre Sciția, o poveste fantastică cu peripețiile lor de la gurile Volgăi până în nordul pontic, când hotărăsc să-și caute alt sălaș. Fiind atât de glorioși, acești „sciți”, care-și ziceau mogeri, nu au fost bătuți, în 895, de către pecenegi și de către volgari (n.n.-nu bulgari, cum au tradus călugării latini și cum greșit se calchiază și azi fără minim discernământ) pentru că: fie sursa/sursele notarului tăceau, fie o asemenea idee nu încăpea în mintea călugărilor latini alături de acei vrednici de laudă șefi de trib, ce trăiau din pradă, din vânat, din pescuit și din grația lui Isus Christos și a „maicii sale sfânta Maria”!!!

Revenim la pasajul Et si tam nobilissima gens hungarie ... - Și dacă atât de nobilul neam al Ungariei ... care fiind tradus ad literam lasă în urmă o mare confuzie și anume că ar fi existat pe vremea notarului o țară Hungaria, sau și mai rău, țara era dâra de jaf și pradă din Urali până în nordul Pontului, de pe Nipru, din Galiția și până în Panonia, toate ar fi fost o Hungarie. De altfel, dr. Mihály Horváth (1809-1873), într‑o istorie publicată în 1860, la Budapesta, precizează că maghiarii lăsau pe vechii stăpâni ai teritoriilor, percepând doar dări; modul de supunere era nominal, formal; procedeu întâlnit la toate popoarele migratoare turano-turco‑tătare, care, reduse numeric, nu puteau administra direct. Acest istoric, apreciat de Ioan Slavici, tocmai pentru că era singurul până la el, în istoriografia ungară, care dovedește un oarecare spirit critic, scrie despre clanurile maghiare ajunse în Panonia: au putut să-și paște vitele, pe unde istoricii lor zic că au cucerit.^{* p.764} Și Slavici continuă: Nu este un istoric maghiar, care să ne poată arăta date despre aceea că maghiarii să fi domnit cândva peste aceste popoare: ele (n.n. popoarele din Panonia) au trăit lângă maghiari, nu însă cu sau sub maghiari. Ba încă s-ar putea dovedi că și în timpii mai târzii au avut oareșcare autonomie și au trăit cu dreptul propriu.^{* p.677} E drept, în vremea notarului P. regele era dotat cu armata germană și cancelarie latină, dar această nouă autoritate se mai lupta cu clanurile maghiare și cumane pentru întâietate. Probabil o traducere mai corectă ar fi „Și dacă atât de nobilul neam al ungurilor ...” pentru că despre asta a scris Anonimul.

Prin confuzie, între locurile de pășunat și de prădat ale mogherilor și ulteriorul regat catolic din Panonia, apare o realitate fictivă Hungaria, pe care o întâlnim în toată cronica. Astfel, în capitolul XIV, Arpad, înainte de a coborî din munți, pe Dunăre, în insula cea mare, e numit nu conducător/duce al ungurilor ci al Hungariei; în capitolul XIX la fel! Anonymus, tradus azi. ad litteram, devine ilogic: ar fi scris de o țară care nu exista la data povestirii!

În capitolul IX, despre pacea dintre șefii de trib mogeri și ruteni, aflăm că rutenii i-au îndemnat pe „unguri” să meargă în Panonia , o țară plină de pește, locuită de „sclauij, bulgarij et blachi, ac pastores romanorum”. Fiind slavii și bulgarii două populații diferite în imaginarul notarului P. trebuie să încercăm să vedem cine erau de fapt aceștia. Cea mai simplă și directă ipoteză ar fi să se considere slavii slavi și „bulgarii” volgari, adică triburile turano-turcice plecate și ele, cândva, de pe Volga, rămășițele volgarilor care împreună cu pecenegii îi spulberaseră pe unguri, în 896, în nordul Pontului. Cealaltă ipoteză ar fi că „bulgarii” notarului P, erau subiecții români și slavi ai kaganatului volgar; kaganul Omurtag din sudul Dunării, tocmai ocupase Banatul și sudul Panoniei, în anul 829. La începutul secolului al X-lea, când au venit triburile maghiare în Panonia, în kaganatul volgar se decretase creștinismul pentru volgari și slavi, kaganul devenise țar. Sub Simion (893-927) țaratul volgar, locuit de români, slavi și rămășițele volgarilor, cunoaște o înflorire culturală în haină slavă, unanim recunoscută. Cu alte cuvinte, sursa informativă care a ajuns la notarul P. era confuză și contaminată de prestigiul volgarilor, șefi militari, a căror nume în latină era transcris cu b în loc de v! O traducere mai pertinentă ar putea fi, probabil: ”slavi, volgari (cu înțelesul subiecți ai kaganatului și țaratului sud dunărean), români «ac» păstori ai romanilor”. Din păcate, Al.Madgearu adâncește confuzia deja existentă în istoriografie, într-un comentariu, fără rost, la un pasaj din Gesta hunorum et hungarrorum a lui Simon din Chiza: Postquam autem filii Ethela ... sclavis tantummodo, grecis, teutonicis, messianis et ulahis advenis remanentibus în eadem ... astfel: „ După copiii lui Attila .. slavi doar, greci, germani, messiani și valahi alături ...”. Aici intervine Al. Madgearu să precizeze: „mesiani (=bulgarii)„ fără motiv și mai ales împotriva logicii! După vremea lui Atila (395-453) nu erau în sudul Dunării nici măcar volgari, darmite bulgari! Erau daco-romani, oameni de rând – vulgari, între ei și moesieni! Între ei și Flavius Justinian (482-565) sau Flavius Belisarius (505-565)! Or messianii, ori mesi, ori moesieni erau daco-romani de pe malul drept al Dunării. Asta ca să nu mai amintim de Libellus de Notitia Orbis, din 1403, a arhiepiscopului Ioan de Sultanyeh (Persia)! Evident și alte înțelegeri ale pasajului sunt posibile, între ele și „robi peste tot alături greci (macedoneni de religie constantonopolitană), germani, moesieni și români”

VENIREA UNGURILOR ÎN PANONIA și NUM#259;RUL LOR.

       O altă informație preluată fără spirit critic în istoriografia europeană este momentul venirii triburilor maghiare în Panonia. În cronica Anonimului. paragraful XIV începe: „Anno domine incarnationis DCCCCIII ...” - În anul 903 de la întruparea Domnului ... Arpad a ocupat între râurile Tisa și Bodrog până la Ugocea (la nord-vest de județul Satu-Mare) terenul alături de locuitorii indigeni.

        Și atunci ce-i cu anul 896, din moment ce nu există nici un document în acest sens? Cum s-a ajuns la declararea anului 896, an al venirii triburilor maghiare în Panonia? În 1896, Imperiul Habsburgic urma să organizeze Expoziția Mondială, la Viena, dar din lipsa de fonduri Viena renunță și așa se ajunge ca viitoarea expoziție să fie organizată de Budapesta. Dieta vede o ocazie excepțională de a impune lumii propriile „adevăruri”, fie ele și fabricate. Decretarea anului 896, ca an al venirii triburilor maghiare este strict o hotărâre politică a dietei fără nici o bază documentară. Citez din Protestul Românilor, Slovacilor și Sârbilor (Telegraful Român, nr. 109-110, 1896): „Actualii depozitari ai puterii publice ... s-au pus să însceneze pentru ochii Europei o serbare, care pe departe e lipsită de orice temeiu istoric,... aceiași Academie (nn-ungară) n-a fost în stare să fixeze anul sosirii maghiarilor.”** Să fie clar, expediții de pradă prin Europa au comis destule războinicii turanici în secolul al IX-lea. Expediția din 894 când, chemați de bizantini, îi atacă pe volgari la sud de Dunăre (nu pe bulgari cum să scrie azi, inclusiv în tratate academice), este cea mai de interes, dar nu singura expediție. Chiar și în 899 fac o expediție până în Lombardia, chemați de împăratul Arnulf, al Franciei răsăritene. Dar, în 896, volgarii aliați cu pecenegii îi prăpădesc pe maghiari undeva în nordul Mării Negre, în Atelkuz, conform tradiției proprii. Sunt pur și simplu măturați spre nord de pecenegi, care le și ocupă terenul de la malul mării. Și maghiarii pornesc pe Nipru, în sus. Văile fluviilor erau, atunci, singura cale accesibilă deplasărilor unor grupuri mai mari care cuprind și familiile (bătrâni, femei și copii) și singura cale care asigura în același timp hrană permanent și facil (peștele). Aceste căi erau practicabile mai ales vara târziu. Un drum mai lung pentru toată târla se făcea în etape anuale, vara. Câți ani a durat această pribegie, până să ajungă la Kiev, e greu de precizat pentru că nu există documente. La Kiev stau un timp, suficient de lung, încât să-i deranjeze pe ruteni și pe de altă parte să-și însușească unele noțiuni noi, din afara sferei culturale nomade, prin intermediul limbii slave. Nu întâmplător dicționarul maghiar e preponderent de origine slavă (Eminescu).

       Urmează un război, victorios pentru maghiari, după Anonymus., dar atât de victorios că trebuie să plece departe de Kiev, spre vest; în Galiția se urcă până la hotarul polonilor, acest hotar fiind bine apărat târla nomadă se întoarce spre sud și să ajunge la cetatea Ung, unde era un ducă , ce ținea de voivodul Zalan. În nordul ducatului lui Zalan întâlnind câteva sate de țărani neorganizați militar își impun dominația peste aceștia, peste Grundbevölkerung, dar trăind separat de aceștia în paradigma lor civilizațională nomadă, cum documentat susțineau Mihaly Horvath și Ioan Slavici! Câteva cătune căci locul e bine delimitat între râurile Budrug și Tisa și de munți la nord. Această pribegie a durat ani și ani. Prin urmare cândva la începutul secolului al X-lea ajung în cetatea Ung, anume în Anno domine incarnationis DCCCCIII, după cum scrie notarul P. Documentul citat și logica care-l validează ne îndreptățesc să considerăm venirea triburilor nomade cu familiile lor în Panonia la începutul secolului al X-lea, cândva după anul 903.

       Oprirea lângă fluvii (Volga, Don,Nipru, Dunăre) sau pe râuri mari era vitală nomazilor care trăiau din vânat și mai ales din pescuit. Când războinicii plecau în expediții de jaf familiile trăiau nu din vânat, ci din pescuit. Mai trec câțiva ani, până Arpad studiază terenul (apa, iarba),când într-o toamnă se aciuiază cu toată hoarda, oameni, corturi și animale, pe insula mare a Dunării (numită Sepel sau Cepel), de unde nu mișcă până în vara următoare. Câți puteau să fie? Foarte puțini, în orice caz! Dar iuți și violenți!***

Intrarea triburilor maghiare din Galiția, prin pasul Berg (Verke), în bazinul superior al Tisei în anul 903.

Referințe:

Paul Lazăr Tonciulescu, Cronica notarului anonymus, ISBN 973-9182-34-8

Alexandru Madgearu, Românii în opera notarului anonim, ISBN 973-577-249-3

* Ioan Slavici, Opere, vol.VIII, Scrieri istoricești și etnografice, ISBN 978-973-577-185-3

** Teodor V. Păcățian, Cartea de aur, vol. VII, Sibiu 1913

***O. Căpățînă, Cultură, confesiune, etnie și rasă în bazinul median al Dunării, ed. a 5-a, ISBN 978-613-9-41554-0