|
Naţia ungurească „nu este bazată nici pe legături de sânge şi nici pe legături etnice”
– recunoaşte învăţatul ungur Tibor Joo în Nouvelle revue de Hongrie.
Cultura e liantul maghiarizaţilor - logic!
Doctorii Petru Râmneanţu şi Petru David au procedat, pe cale ştiinţifică, la stabilirea originii etnice a populaţiei din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei sanguine, iar rezultatul cercetării l-au publicat sub numele „Cercetări asupra originii etnice a populaţiei din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei serologice a sângelui”, în 1935, în „Buletinul eugenic şi biopolitic” (pg 36-66). După 10.600 de analize serologice asupra aşa zişilor secui, cercetarea constată că indicele sanguin ale acestora este în proporţie covârşitoare identic cu al românilor şi diferă radical de indicele sanguin al maghiarilor propriu-zişi. Frecvenţa distribuţiei grupelor sanguine AB0, bogată în antigenul A (tracă-europeană) şi săracă în antigenul B (asiatică) este identică cu a românilor! şi fără o asemenea determinare neechivocă, ştiinţifică concluzia logică nu putea fi alta! O mână de apărători, originari din st epele Asiei, trimişi să ajute la paza
trecătorilor, înguste şi neprielnice, de invaziile rudelor rămase în urmă (în stepele euro-asiatice), nu putea
schimba etnia populaţiei din curbura Carpaţilor.
Milton G. Lehrer, în lucrarea ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC scrie: „Iată un auxiliar
al istoriei (nn - serologia), pe care nu-l puteau desigur prevedea ungurii la începutul operei lor nefaste de transformare
a unui pământ curat românesc într-unul cu aspect CURAT UNGURESC”.
Geneticianul de la Standford, L.L. Covalli-Sforza, care a studiat recent baza
etnică în Ungaria a găsit şi acolo un procent ridicol de mic de unguri!
Azi, prin paleogenetică şi analiza comparată a ADN, se confirmă studiile menţionate mai sus, şi se aduc noi date obiective în istorie. De altfel, caracteristicile antropologice ale românilor şi ale românilor secuizaţi sunt complet diferite de ale maghiarilor: indicele cefalic la primii oscilând între 81,45 şi 81,60 pe când maghiarii îl au în jur de 87,80!2 pg 86
Statisticile austriece după alungarea turcilor din câmpia Dunării arătau ceva, nu totul însă: în 1725, se declarau vorbitori de maghiară în BudaPesta 19%, iar în fictivul regat, 29% în 1787. Deci 19%, respectiv 29% maghiarofoni. Dar câţi dintre maghiarofoni erau maghiarizaţi şi câţi maghiari? O dilemă la care răspunde azi genetica.
Două studii ale Academiei ungare nelămuresc, chiar dacă autorii simt nevoaia să îndulcească rezultatul ştiinţific. Pentru publicul larg am preluat de la profesorul de biologie celulară Corneliu Tarba de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca câteva definiţii şi lămuriri din domeniul geneticii, astfel: Prin polimorfism genetic se înţelege existenţa în populaţie a mai multor forme/secvenţe nucleotidice într-o anumită regiune (locus) a(l) unui lanţ de ADN. Anumite carcateristici genetice, ce se transmit pe linie maternă pot fi evaluate prin studiul unor secvenţe de ADN mitocondrial (ADNmt), deoarece mitocondriile se moştenesc exclusiv pe linie maternă. In schimb, înrudirea pe linie paternă, poate fi studiată pe baza ADN-ului din cromosomul Y, deoarece acesta se transmite exclusiv pe linie paternă. Prin haplogrup se inţelege în general un grup genealogic care are aceeaşi origine, foarte probabil un strămoş comun. Traducerile aparţin prof. C.Tarba. Notele profesorului din corpul traducerilor le-am marcat între paranteze drepte cu indicaţia n.C.T..
Analiza pe linie maternă şi măsuratori biogeografice a maghiarofonilor vechi şi moderni
În studiul "Comparison of maternal lineage and biogeographic measurements of ancient and modern Hungarian populations", publicat în 2007 în
American Journal of Physical Anthropology ,1343 (Nov 2007), pag. 354-388, se face analiza descendenţei materne
a maghiarofonilor de azi. Iată rezumatul studiului: „Limba ungară aparţine ramurii fino-ugrice a familiei uralice, dar vorbitorii de limba ungară au locuit în Europa Centrala de mai bine de 1000 de ani, înconjuraţi de vorbitori ai unor limbi indo-europene neînrudite. Pentru a studia continuitatea pe linie maternă între populaţiile ungureşti vechi şi cele moderne, au fost analizate [n.C.T. -diverse] polimorfisme în regiunile SHVI [n.C.T.-segmentelor hipervariabile I] şi a codificării proteinelor din secvenţele ADN mitocondriale [n.C.T. -ADNmt] a 27 probe/eşantioane vechi (secolele X-XI), 101 unguri de astăzi şi 76 probe ale unor secui de astăzi, vorbitori de limba maghiară din Transilvania. Datele au fost comparate cu secvenţe de la 57 populaţii europene şi asiatice, inclusiv populaţii fino-ugrice, şi s-au executat analize statistice pentru a investiga starea lor de înrudire genetică. Numai 2 din 27 probe ale ungurilor din vechime sunt fără ambiguitate de origine asiatică, restul aparţin unuia din haplogrupurile vest eurasiatice
[n.C.T. -cred că ar fi fost mai corect sa spună "est europene si/sau vest asiatice"], dar pot fi văzute/găsite unele
afinităţi asiatice şi efectul genetic al populaţiilor cu care ungurii din vechime au venit în contact în
timpul migratiilor lor. Apar diferenţe puternice când probele sunt analizate în conformitate cu statutul social
aparent, judecat după bunurile din mormânt. Indivizii de rând prezintă o predominanţă a haplogrupurilor ADNmt
(H, R, T) comune în Eurasia de vest, în timp ce indivizii cu statut înalt, de presupus cuceritori unguri, prezintă o
distribuţie mai heterogena a haplogrupurilor, cu haplogrupurile (N1a, X), care sunt prezente intr-o frecvenţă
foarte joasă în populaţiile moderne din întreaga lume de astăzi şi absente în populaţiile ungureşti
şi secuieşti recente. Populaţiile moderne vorbitoare de limbă maghiară par a fi în mod specific europene.
Datele noastre demonstrează că există diferenţe genetice semnificative între populaţiile vorbitoare de limba
maghiară din vechime şi cele de astăzi, fără să se vadă vreo continuitate genetică.”
Rezultatele acestui studiu bazat pe ADNmt ne spune că doar 2 din 27 de probe din vechime sunt în mod cert o origine asiatică (deci, maghiară, cumană, peceneagă, avară cumulat). Aşa cum o lasă să se înţeleagă şi documentele papale şi a altor învăţaţi ai vremurilor trecute - enumerate până acum fără a avea o proporţie precisă, adică 7,4% ascendenţă asiatică la populaţiile din Panonia la anul 1000, ungurii erau o mică minoritate, erau în fond o elită grupată în 17 clanuri.
Analiza comosomilor Y a maghiarofonilor din bazinul „carpatic”
Recenta lucrare Y-chromosome analysis of ancient Hungarian and two modern Hungarian-speaking populations from the
Carpathian Basin elaborată de aceiaşi autori de la Institutul de Genetică al Academiei ungare, din Seghedin,
în 2008, confirmă studiile Râmneanţu&David şi L.L. Covalli-Sforza – avem de a face în fapt cu autohtonii
maghiarizaţi. Iată mai jos rezumatul lucrării: „Populaţia ungurească aparţine din punct de vedere lingvistic la ramura fino-ugrică a familiei uralice. Alela Tat C este un marcator (marker) interesant în contextul fino-ugric, distribuit în toate populaţiile ce vorbesc o limbă fino-ugrică, cu excepţia ungurilor. Se ridică întrebarea dacă vechii unguri, care s-au aşezat în bazinul Carpatic aveau/purtau acest polimorfism sau nu [n.C.T.- în gene]. 100 de bărbaţi din Ungaria de astăzi, 97 de secui (o populaţie vorbitoare de limba maghiară din Transilvania) şi 4 probe/eşantioane de os unguresc de provenienţă arheologică din secolul X au fost studiate pentru acest polimorfism. Printre indivizii de astăzi numai un secui poartă alela Tat C, în timp ce dintre cele 4 resturi osoase/scheletale 2 posedă alela. Această descoperire din urmă, chiar dacă se ia în considerare numărul redus de probe, pare să indice o descendenţă siberiană a ungurilor invadatori, care au dispărut ulterior în mare măsură. Bazat pe 22 de markeri binari din cromosomul Y, cele 2 populaţii vorbitoare de
limbă maghiară de astăzi împărtăşesc componente [n.C.T.-genetice] similare cu alţi europeni, cu excepţia
prezenţei haplogrupului P*(xM173) în probele de origine secuiască [n.n.- 1 din 97], care ar putea reflecta o legatură
cu Asia Centrală, şi frecvenţa înaltă a haplogrupului J, atât la secui cât şi la unguri. Analiza SMD
[scalare multidimensională] bazată pe valorile frecvenţei de haplogrup confirmă că populaţiile moderne de unguri
şi secui sunt genetic apropiat înrudite şi similare cu populaţiile din Europa Centrală şi Balcani”.
Mai jos, comentariul profesorului Corneliu Tarba la rezumatul lucrarii Y-chromosome analysis ...: „Am văzut că această analiză este făcută de autori unguri, de aceea, în ciuda aparenţei de obiectivitate stiinţifică şi pentru că aceste lucruri sunt de multe ori incomplet sprijinite statistic, trebuie avut anumite rezerve. Dacă pentru aşa zişii secui, care sunt probabil câteva sute de mii, un eşantion de aproape 100 de indivizi este oarecum suficient, pentru cele 10 milioane de unguri ar fi fost nevioie de un eşantion de cel puţin 1000 de indivizi, in timp ce pentru populaţia veche ar fi trebuit sâ se utilizeze cel puţin 27 de eşantioane, aşa cum au fost studiate în cazul ANDmt. Se pune întrebarea: pe ce bazâ au foat alese doar 4 probe, dintre care, în mod miraculos, 2 au arătat caractere asiatice? Oricum, chiar după aceşti autori unguri, se înţelege că ei sunt maghiari doar din punct de vedere lingvistic. Afirmaţia din text legată însă de înrudirea strânsă a ungurilor şi secuilor, pe baza frecvenţei apropiate a haplogrupului
(de fapt, a haplogrupurilor J, pentru că sunt mai multe) este cam trasă de păr. Cred că în concluziile lucrării discutate
mai sus, situaţia este mai obiectiv prezentată, deşi ambele texte omit să vorbească despre prezenţa şi
caracteristicile genetice apropiate ale românilor".
Concluziile studiului sunt încă mai precise decât rezumatul, iată-le: „Datele noastre sugerează că alela Tat C, care este larg raspândită în populaţiile vorbitoare de limbi uralice, a fost substanţial prezentă în populaţia maghiară veche când aceasta a traversat Carpaţii şi s-a aşezat în bazinul Carpatic. Ceea ce am aflat ne furnizează dovada pentru absenţa ei virtuală în populaţiile recente ce vorbesc maghiara, cu excepţia unui singur bărbat din grupul secuiesc. Acest contrast, în ciuda stabilităţii lingvistice relative, poate fi atribuit unei combinaţii a faptului că maghiarii erau o elita dominantă, a căror limbă a fost acceptată de către mai numeroasele populaţii pre-existente (in cea mai mare parte, Slavi şi Avari), şi efectele unui număr substanţial de imigraţii şi incursiuni post-maghiare. Modelul cromosomal Y al ungurilor şi secuilor de astăzi poate fi în cea mai mare parte explicat în mod adecvat în cadrul modelului/peisajului genetic european. Ca şi în cazul altor europeni, cromosomii Y sunt caracterizaţi prin linii
genealogice timpurii derivate de la locuitorii paleolitici şi de către un impact minor al episoadelor migratoare
neolitice şi post-neolitice. În acord cu studii anterioare, populaţiile ce vorbesc ungureşte sunt genetic
strâns înrudite cu vecinii lor geografici. Ungurii şi secuii se grupează strâns împreună cu alţi centro-europeni
(de ex., Cehi şi Slovaci), dar mai ales cu populaţiile balcanice. Există două excepţii. Haplogrupul P*(xM173)
este aproape absent în Europa continentală. Prezenţa acestui haplogrup la secui ar putea indica o legatură cu
populaţiile din Asia Centrală. De asemenea, există o frecvenţă ridicată a haplogrupului J. Aceasta ar putea
reflecta contribuţii anatoliene şi sud-balcanice la zestrea genetică a ungurilor şi secuilor, dar datele
istorice şi analizele comparative ale liniilor maternale ale populaţiilor ungureşti vechi sugerează că
migraţiile anterioare ale ungurilor ar fi putut de asemenea contribui la prezenţa acestei linii genealogice în
bazinul carpatic”.
Profesorul român mai observă că geneticieni unguri au şi anumite jaloane istorice prescrise: „Sigur,
această ultimă afirmaţie, din concluzia lucrării în discuţie, ar putea fi parţial adevarată, dar oare de
ce evită aceşti autori în mod sistematic de a aminti că cea mai probabilă sursă a acestui haplogrup J2 ar putea fi
tocmai românii maghiarizaţi lingvistic? Ei nu sunt menţionaţi printre vecinii importanţi, fiind
probabil incluşi la capitolul "populaţii balcanice". Autorii evită să spună despre care dintre cele două
haplogrupuri J este vorba, dar referinţa la "contribuţii anatoliene şi sud-balcanice" ne spune că este
vorba despre haplogrupul J2. Acesta este prezent în populaţia românească cu o frecvenţă destul de mare
(mai mare chiar decât la unele populaţii sud-dunărene (de ex., sârbi, croaţi, bulgari) şi cel puţin
de două ori mai mare decât la populaţia din Ungaria de astăzi, fiind evident cea mai sigură sursă a acestei
aşa-zise "caracteristici genetice ungureşti", făcând parte, cel mai probabil, din zestrea genetică
„traco-dacică a românilor”. Aceasta nu este o simplă presupunere ci este sprijinită de cercetări ale unor geneticieni
străini, care au observat că anumite populaţii izolate de vlahi (vorbitori ai unei limbi romanice) din
Macedonia şi nordul Greciei au o frecvenţă foarte mare a haplogrupului J2 (25%), ceea ce este doar cu
puţin mai mică decât frecvenţa întâlnită în presupusele locuri de origine ale acestui haplogrup."
Din ansamblul celor două studii ale Academiei ungare rezultă că din certitudinea de 7,4% ascendenţă asiatică pe linie maternă la anul 1000 s-a ajuns la certitudinea de 1,03% ascendenţă asiatică pe linie paternă în zilele noastre. Geneticieni români ar trebui să continue studiile măcar la maghiarofonii din Câmpia Tisei şi Curbura Carpatilor pentru a afla purtătorii care au atât o ascendenţă maternă cât şi una paternă asiatică.
|