Constantin Noica sau devenirea întru fiinţă

de Stefan Fay

omul
      Constantin Noica, aparent modest, cu zâmbetul pe buze, rămânea greu de urnit din ale lui; cu vocea aproape şoptită avea un fel de a ajunge, calm, pe drumul cel mai scurt, la punctul său de vedere. ... Spre deosebire de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica avea alt mod de argumentare. Gândul lui auzit urca treaptă cu treaptă, fără grabă, pentru a se opri pelerin pe terasa câte unei sinteze, rezumându-şi gândul filozofic într-un cuvânt de subtilă metaforă poetică. El nu cerea decât arareori şi cu rezervă parcă, sprijinul unui Ioan-Gură de Aur ori al unor enciclopedişti, de la care nu aştepta decât exemple de perfecţiune formală. Sistemul său de expunere, structurat – să spunem – pe Platon-Kant-Hegel, era închegat de la început fără fisură. Era, dintre toţi pe care i-am cunoscut, platonicianul deplin, iar în închipuirea mea atunci îl vedeam într-o mică piaţă, înconjurat de discipoli, în convorbiri academice, calme, certitudinea unui raţionament impunându-se prin dialogul direct la obiect. Pe Noica l-am socotit, încă de pe atunci, omul certitudinilor câştigate înaintea dialogului, prin meditaţie. Întrebările şi le puse, răspunsurile şi le dăduse în tăcerea lui. Din această cauză, atunci când spunea un lucru, acel lucru era deja trecut prin experienţa gândirii, în Agora sa lăuntrică. El ştia lucrul pe care-l spunea. ...
     Certitudinea lui Noica nu trebuia să se impună . Ea exista, se vedea limpede în oglinda gândului, era de acceptat ori de lăsat. Noica zâmbea lăsându-l pe oponent – Mircea (Vulcănescu) sau altul – să spună tot ce are de spus, şi în această îngăduinţă simţeai la el un fel de răbdare şi de asumare a disciplinei, a respectului faţă de dialog, după care, parcă uşor nedumerit că nu se înţelese din capul locului evidenţa raţionamentului său, spunea din nou ceea ce spusese mai la început, cu o nuanţă nouă, urcând chestiunea pe o nouă treaptă, fără concesii. Într-o împrejurare, Mircea Vulcănescu, putea să spună: „Poate că ...” Constantin Noica nu. La Noica acest „poate” intra în dezbaterea intimă, acolo unde apele se despărţeau prin da şi nu, pentru ca picătura să cadă aşa şi nu altfel. Raţionamentul său nu semăna cu un copac cu mii de frunze fremătând tumultos în vânt, ca la Mircea Vulcănescu, ci îţi era oferit asemenea unui briliant de o impecabilă limpezime, şlefuit în geometrie desăvârşită. Închidea brilianntul în pumn, te lăsa să vorbeşti, se bucura şi înregistra tot ce auzea interesant, admira speculaţiile şi interpretările pe care inteligenţa le construia, dar mai apoi părea să deschidă iarăşi, moale, palma, poftindu-te să te uiţi încă odată la briliant. Ai ceva de obiectat la argumentul meu? parcă te întreba. ...
     Două ipostaze ale gândirii: una aborescentă, cealaltă cristal de rocă. S-ar mai putea spune că demonstraţia lui Mircea Vulcănescu era clocotitoare ca apa care ţâşneşte din stânca muntelui, în timp ce a lui Constantin Noica era limpede ca apa ... lângă izvor.

alta referinta

acasa    inapoi