Mihai Viteazul

de Octavian Capatina

  Mihai era din stirpea celor mai mari dintre cei mari din epocile în care conducătorul atârna greu în balanţa confruntărilor armate. El avea o natură excepţională era uriaş dar iute la trup şi mai era şi iute la minte! Mai adăgaţi la acestea două şi un curaj nemaivăzut şi veţi înţelege de ce el îşi domina pe toate liniile interlocutorii, oricare ar fi fost aceia.
La un an de la urcarea pe tron, pe 13 noiembrie 1594 Mihai trecu prin sabie 2000 de turci care-l supravegheau. Atacă, apoi, fulgerător Cetatea de Floci, Hârşova, Durostor şi Rusciucul. Pretutindeni turcii, care au scăpat, au scăpat prin fugă. Două armate de pedepsire, una condusă de paşa Hasan , alta paşa Mustafa, vin pe căi diferite asupra lui Mihai. Il atacă dinspre Oltenia o armată de tătari. Ii bate şi îi pune pe fugă şi pe tătari şi pe turci. Mihai trece Dunarea pe gheaţă şi trece prin foc şi sabie Silistra, Turtucaia şi Rusciucul, şi ajunge până în Balcani. Hasan şi Mustafa sunt ucişi şi ei. Brăila cade şi ea în mâinile lui Mihai. Aron vodă, al Moldovei vine şi el peste turci în Dobrogea. Creştinii din Balcani, români, bulgari, sârbi se rascoală şi ei. Un asemenea uragan numai văzusera turcii, venind peste ei. Otomanii care erau la un pas de Viena, înghit greu aceasta intreită lovitură: politică, economică şi militară! Sultanul pregăteşte o nouă armată, cel puţin de două ori mai numeroasă decât cea valahă, sub conducerea directă a vizirului Sinan Pasa. Bătălia are loc la Calugăreni, la 23 august 1595. Când sorţii par să surâdă otomanilor, uriaşul Mihai se aruncă asupra lor cu securea în mână – dintr-o lovitură un paşă are capul despicat, un alt paşă e răpus printr-o lovitură în piept. Prind şi ai lui curaj şi otomanii sunt zdrobiti. ”Si am câştigat cinci tunuri şi un steag verde al proorocului lui Mohamed, foarte preţuit de dânşii şi foarte respectat” - povesteşte, modest, Mihai Vodă. Intre timp o coaliţie creştină e zdrobită, în vest, de turci.
Voivodul Transilvaniei, supus polonilor, poloni care acum făceau jocul turcilor, alături de Ieremia Movilă - erau, acum, o ameninţare directă pentru Mihai. In faţă cu păgâni şi în spate şi în coastă cu creştinii! Mihai n-are de ales, ii spulbera pur şi simplu şi uneşte cele trei ţări române, de la Nistru şi până Muncaciu şi Debreţin. Viaţa românească în Ardeal, şi Tara Maramureşului, capătă instituţii, capătă cărturari, capătă substanţă.
Fulgerătoarele campanii antiotomane ale lui Mihai îi făceau pe contemporani să-l compare cu gloriile antichităţii. Energicul şi uriaşul domn oştean era admirat de la ţărani din Balcani până în Franţa, de către Henric al IV-lea! Nunţiul papal, Malaspina, despre intoarcerea soartei bătăliei de la Şelimbăr, de către Mihai însuşi, scria: „con grandissimo valore e temerita”. Austriacul Teutschlander, contemporan cu evenimentele opina: „cât de mici ne par, pe lângă el, Sigismund al III si chiar Rudolf al II-lea!” La Praga trei artişti se grăbesc să-i facă portretul, astfel întreaga Europă, printr-o multime de reproduceri, îl cunosc pe impetuosul şi inegalabilul voivod.
După unii istorici, dacă Mihai a avut o scădere, atunci e aceea că el a crezut sincer, până la orbire, în lupta antiotomană, pe când ceilalţi actori creştini ai Europei vremii sale, cel mult mimau cartea creştină, când nu o trădau de a dreptul - din raţiuni "superioare".

acasa    inapoi