Titu Maiorescu
1840- 1917, - mentorul culturii romane moderne

„Arta veţii? Rezervă, discreţiune, cumpătare,
în genere negaţiune şi în rezumat abnegaţiune”

       Titu Maiorescu, descendent din Petru Maior şi înrudit cu Timotei Cipariu, dupa studii strălucitoare la Viena, Berlin şi Paris se întoarce la 21 de ani în ţară cu un doctorat în filosofie şi o licenţă în drept. Desfăşoară o bogată activitate culturală în cadrul „Junimii”, în domeniul filosofiei, mai întâi la Universitatea din Iaşi (1862-1872), apoi la ceea din Bucureşti (1884-1909). Din 1871 duce, în paralel, şi o activitate politică în Parlament, ca ministru şi în 1913 ca prim ministru, când a şi semnat pacea de la Bucureşti. Maiorescu a fost un mare patriot, tocmai pentru că patriotismul său „era în marginile adevărului”, a generat acţiuni solide şi eficace.
       In 1859 îşi trece doctoratul cu teza "Das Verhaltnis" – Relaţia în care dezvoltă ideea herbartiană despre relaţie cu argumente din câmpul ştiinţei; Filosofia, în concepţia tânărului Maiorescu, este ştiinţa relaţiei sub toate aspectele ei: metafizice, logice sau psihologice. Această abordare o consideră ca un nou fundament al filosofiei, concept novator ce nu-i este apreciat la Sorbona, motiv pentru care şi renunţă să-şi susţină al doilea doctorat la Paris, în 1861. In 1860 îi apare la Berlin o lucrare de sinteză „Einiges philosophische in gemeinnfasslicher Form” (în română abia în 1981 sub titlu Consideraţii filosofice) care tratează: - raporturile filosofiei cu ştiinţa, arta şi cultura, - probleme de psihologie cu referire la etică, logică şi estetică, - despre determinism, libertate şi necesitate, - despre moarte şi nemurire şi încheie cu aprecieri sociale.
       Prin bogata sa activitate culturală, educaţională şi socială orientează viaţa culturală pe „direcţia criticii” ("În contra direcţiei de astăzi în cultura română" – 1868, "Observaţii critice" – 1869 şi "Direcţia nouă în poezia şi proza română" - 1872). Titu Maiorescu bazat pe principiul unităţii dintre fond şi formă combate tendinţa „formei fără fond”, la modă prin junii sosiţi din Franţa şi Germania cu un bagaj subţire şi de forme goale. Realist şi vizionar, realizează rămânerea în urmă a spiritului ştiinţific, fapt ce solicită imperios şi acut intervenţia critică. Vede în critică un demers normal, firesc, al dezvoltării culturale şi chiar dacă nu enunţă expresis verbis – vede în critică mecanismul de auto „reglare”, principiul de autocontrol al dezvoltării culturale.

alta referinta

acasa    inapoi