Tudor Arghezi
1880-1967

de Silviu Gongonea

         Pe numele său adevărat Ion N. Theodorescu, Tudor Arghezi s-a născut în 1880, la Bucureşti. Are, cum îi plăcea să recunoască, rădăcini olteneşti, în Cărbuneşti, judeţul Gorj. Copilăria sa nu este una tocmai fericită. Este obligat să lucreze precum custode şi băiat de prăvălie. De la 19 ani, până în 1904, merge la mănăstirea Cernica, această perioadă dovedindu-se ulterior una ce şi-a pus foarte mult amprenta asupra scrisului său. Călătoreşte în Elveţia, Franţa şi Italia. Totuşi din 1910 existenţa sa de rătăcire se încheie brusc. Din 1948 se retrage din viaţa publică la Mărţişor, cărţile sale fiind interzise de regimul comunist. Reabilitarea sa se va face încet, dar nu vor lipsi nici compromisurile cu regimul. Din numeroasele mărturii s-a păstrat o fire ce nu îşi pierde deloc prospeţimea, dovedind de multe ori o personalitate electrizantă şi plină de umor. (v. L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981).
         Este cunoscut în primul rând ca poet, dar este şi unul dintre cei mai mari pamfletari. A publicat, de asemenea, şi proză. Debutează cu versuri în 1886, cu pseudonimul Ion Theo, în „Liga ortodoxă“ a lui Al. Macedonski ce îi intuieşte imediat talentul. Primul volum de versuri îi apare destul de târziu, la vârsta de 47 de ani, cu un titlu căutat: Cuvinte potrivite. În 1955 este ales membru al Academiei Române şi, ca o încununare deplină a activităţii sale, în 1965, primeşte Premiul Herder, supranumit şi Nobelul Estului, printre scriitori români care au mai primit acest premiu numărându-se Nichita Stănescu, Adrian Marino, Ana Blandiana sau Marin Sorescu.
         La început poezia sa este rău înţeleasă, pentru că depăşeşte cu mult orizontul de aşteptare al cititorilor. Şerban Cioculescu este unul dintre primii săi apărători. El pare să-i înţeleagă demersul poetic, descoperind că există o nepotrivire între „sinteza propusă de poet şi facultatea de percepţie lirică a cititorului.“ (v. Şerban Cioculescu, Introducere în poezia lui T. Arghezi, Ediţia a II-a, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971). Printre criticii care şi-au mai exprimat părerea se numără G. Călinescu, Nicolae Balotă, Ovid. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, I. Negoiţescu, Dumitru Micu, Ion Pop şi mulţi alţii. Trebuie subliniat faptul că vocea întregii critici a înclinat spre o aşezare în etajele superioare ale poeziei româneşti, foarte aproape de Mihai Eminescu. Poezia argheziană se pliază foarte bine pe categoriile negative teoretizate de germanul Hugo Friedrich în Structura liricii moderne. Arghezi sfidează universul comun, cultivă, după expresia aceluiaşi Friedrich, o frumuseţe bizară, diformul, urâtul, grotescul, absurdul, cu alte cuvinte, anormalitatea, devenind principii de bază al acestei poezii. Îmbrăţişând estetica urâtului, el se afiliază mişcării simboliste. (v. analogia Florilor de mucigai de T. Arghezi cu Florile răului de Charles Baudelaire). Poezia este mutată spre periferie, în lumea mahalalelor, a hoţilor, a puşcăriilor: „În frig şi noroi/ Trec hoţii-n convoi, câte doi,/ Cu lanţuri târâş de picioare,/ Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare“ (Cina), a beciurilor cu morţi: „În beciul cu morţi, Ion e frumos,/ Întins gol pe piatră cu-n fraged surâs,/ Trei nopţi şobolanii l-au ros/ Şi din gura-i băloasă-i cade sacâz.“ (Ion Ion). Poezia este supusă unui proces alchimic, de distilare: „Din bube, mucegaiuri şi noroi,/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.“ (Testament).
         Lirica sa religioasă şi a autodefinirii din „Psalmi“ păstrează o imagine arhetipală a divinităţii, poetul devine un creator într-un sens profund religios. Este preocupat de cuvânt, încearcă să-i dea semnificaţii noi. Nicolae Balotă îl numeşte un „meşteşugar“. Poezia pentru copii, poezia boabei şi a fărâmei, populată de universul mărunt, este cea care ar putea explica cel mai bine mecanismele de funcţionare ale unei poezii în care predomină caracterul ludic şi, pe alocuri, persiflant: „Câtu-i Dumnezeu de mare/ N-are trei clase primare./ La citit se-mpiedică,/ Nu ştie-aritmetică.// Ştie-atât: numai să facă./ Ia oleacă, pune-oleacă./ Face oameni şi lumină/ Din puţin scuipat şi tină,/ Şi dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca din strung.“ (ABECE). Este şi motivul pentru care poezia sa, ataşată ca formulă unui modernism în general închis după sloganul „artă pentru artă“, îşi găseşte multiple breşe prin care poate „respira“ lejer. Este cunoscută de acum şi părerea lui Mircea Cărtărescu, din Postmodernismul românesc, care sesiza că lirica argheziană se construieşte pe „fondul rezidual al unei poezii mai vechi“, acelaşi poate pe care ar trebui să se construiască şi poezia postmodernă. El afirmă că Tudor Arghezi este un modernist atipic ce ar putea fi luat drept „precursor“ al poeţilor postmoderni. Este, într-adevăr, poetul care schimbă profund paradigma poeziei la noi, el rupe în forţă vraja romantismului sobru şi remodelează, după legi proprii, universul poetic existent. Formula sa, deşi cu influenţe din mai multe curente literare, rămâne una dintre cele mai originale din literatura română.

acasa    inapoi