Trinomul dictaturii - Partidul, Administraţia şi Securitatea 



In studiul “Partidul şi Securitatea” dintr-o apariţie editorială Polirom, numită “Securiştii partidului”, dl Marius Oprea afirmă că Partidul şi Securitatea sunt două feţe ale regimului totalitar făcând demonstraţia, pe bază de documente, a preeminenţei partidului în regimul communist. Adică, a controlului riguros al partidului asupra Securităţii, control intensificat după retragerea consilierilor sovieticii şi dus la perfecţiune odată cu venirea lui Ceauşescu la conducere. Cred, însă, că a fost uitată, în această teză Administraţia. Prin Administraţie înţeleg atât organele puterii executive şi administrative centrale şi locale cât şi conducerile întreprinderilor. Era şi usor de uitat întrucât Administraţia a fost prima ‘călărită” şi total supusă, de partid incepând din 1945. Administraţia era, ca să zic aşa, subinţeleasă ca făcând parte din rău, probabil, de către dl Marius Oprea. Cred că ar fi mai correct, când vorbim de aceasta triadă, să spunem partidul, partidul şi securitatea, respectiv, partidul şi administraţia. In continuare, mă voi referi la termenul trinomului dictaturii comuniste, omis în studiul amintit, la administraţie.
Vase comunicante sui generis
Numirea directorilor şi a conducerilor intreprinderilor era apanajul exclusiv al Partidului, iar recrutarea lor se făcea aproape exclusiv din rândul membrilor de partid devotaţi, verificaţi de serviciul de cadre al partidului (v. studiul citat mai sus). Administraţia era legată de Partid printr-un cordon ombilical, printr-un canal de schimb de cadre. Directorul de la Unirea Cluj-Napoca din 1971, fusese inginer stagiar în uzină, plecase după stagiatura la Comitetul de partid şi se intorsese apoi ca director. Erau mai mult decât vase communicate, erau vase comunicante sui generis, pentru că există un controlul riguros al Partidului asupra acestor schimburi de cadre între Partid, Securitate şi Administraţie. Mai mult la finele anilor ’70 partidul a declanşat ofensiva subordonării statului până la ultimul nivel închipuit, până la nivel biologic! S-a apelat la cadrele universitare care au statuat, mai întâi, necesitatea şi apoi superioritatea NESEPARARII PUTERILOR STATULUI de Partid, care era “deţinătorul scopurilor finale ale societăţii”. Urmarea - şeful Partidului a devenit şi şef de stat, şeful Comitetului judeţean al Partidului a devenit şeful administrativ al judeţului, şeful comitetului municipal de partid a devenit primar, şamd. Dacă ar fi, însă, să comparăm “sistemul” dictaturii cu modelul morfo-fiziologic uman, atunci, cu riscul unei simplificări, am putea zice că Partidul e sistemul nervos, Administraţia reprezinta corpul şi membrele inferioare, în timp ce braţele sunt Securitatea.
Un caz din septembrie 1989
Imaginea atotcuprinderi răului în ţară, am avut-o în septembrie 1989 cu ocazia unei intâmplări din Institutul de Tehnică de Calcul filiala Cluj-Napoca. In aceea toamnă, la ITC Cluj, că peste tot, membrii de partid propuneau realegerea tovarasului la al XV(?) –lea Congres. Colegul şi subordonatul meu Mircea Puşcă, de curând intrat în Partid, era pe de o parte zelos în a susţine politica partidului, iar pe de altă parte era ţinta maliţiozitîţii colegilor săi membri sau nemembri de partid ( Julieta Zaharia, Jan Dima, etc). Din când în când nu puteam evita discutiile politice, referirile la “ăştia”. “Auzi ce au mai făcut ăştia” zicea unul şi se incingea o discuţie cu proaspătul membru pcr. El ştia de ce au făcut “ăştia” aşa, şi nu altfel. Părea un iniţiat. Cu o ocazie, a marturisit că a intrat în Partid doar ca să nu impieteze asupra viitorului copiilor săi. Tatăl acestui coleg, cu un ciclu electoral pcr-ist în urmă, propusese organizaţiei lui de partid de la Spitalul de Recuperare, să se instituie funcţia de secretar general adjunct al Partidului şi în această funcţie să fie aleasă Elena Ceauşescu. Propunerea respectivă nu a avut urmări, se pare, decât în mentalul unora. Inainte de a pleca din laborator la şedinţa de partid de alegeri, Mircea vine la mine şi imi spune că îl va propune pe Nicuşor Ceauşescu în funcţia de secretar general şi va motiva această propunere de succesiune cu considerente biologice. Ii zic ok, o chem pe Julieta Zaharia şi o rog să meargă şi ea la şedinţa şi să vadă ce face Mircea şi sa-i fie alături. Oricum ca şi în alte dăţi, eram în afara sistemului şi a logicii sistemului, şi nu vedeam şi nu intuiam o “reacţie” demnă de luat în calcul. Motivaţia mea era strict una colegială, nu m-am gândit la urmări, la conspiraţii, etc. Mă gândeam la acţiune, dar în cu totul alt mod şi fără nici o legătură cu cele întâmplate cu această ocazie. Colega venise de puţin timp în colectivul nostru de cercetare, de la Tehnofrig, şi în această operaţiune i se pierduse urma în noua organizaţie de partid. Nu apăruse pe nici un convocator de partid, şi deoarece nu dorise nu a mai mers la adunările pcr. La şedinţa cu pricina colegul işi susţine propunerea amintită, propunerea este ignorată şi lucrurile merg conform “ordinii” prestabilite. Cum se intâmplase, în 1984, cu propunerea tatălui său. Conducerea (Emil Muntean, Daniela Popescu - secretara de partid etc) nu dorea să se lege la cap. Diferenţa, faţă de ce se intamplase cu 5 ani în urmă, la Spitalul de Recuperare, apare în a doua parte a şedinţei când se alegeau organele de partid pe institut. Atunci Julieta Zaharia il propune pe Mircea Puşcă în comitet. şi de aici încolo lucrurile iau o altă turnură, fapt ce-l voi realiza, mai târziu. Aveam să aflu, ulterior, că Mircea, a doua zi, e chemat la partid şi se dezice de ce făcuse cu o zi înainte, işi reneagă propunerea facută şi promite că va fi un foarte bun şi exemplar membru de partid în continuare (v. Mircu Mitrov). Dar a doua zi nici Mircea, nici Julieta nu mi-au spus nimic. Aflu de la alţi colegi membri de partid, că Mircea făcuse propunerea de substituire a tatălui cu fiul şi că partidul n-a “gustat” iniţiativa. Nici unul din cei care-mi relatasera cele întâmplate n-a bănuit că, de fapt, acţiunea colegei scandalizaze “sistemul”. Nu ştiam de altfel, atunci, ce făcuse Julieta Zaharia. La terminarea orelor de serviciu merg la tatăl colegului, care locuia separat de fiu, şi îi relatez ceea ce ştiam. Mircea nu-l informase. In concluzie doctorul Petroniu Puscă imi spusese: “Ce sa facă? Tu ce crezi? Acum numai poate să dea inapoi, să se dezică”. Mircea se dezisese deja, dar eu nu ştiam!
A treia zi, Emil Muntean, mă chemă la el, în biroul directorial, şi mi-a spus “ştim noi că tu eşti de vină, noi ştim că tu eşti vinovatul, noi ştim că tu eşti capul”. Era evident, era normal, pentru că ei îmi ştiau + originea şi părerea faţă de “realizărili mareţe” şi regim. Doar, le discutam, în gura mare în colectiv, exasperant, obositor de mult. Totul trebuie să fie notat, cu minuţie, în dosarul meu. (Când venea tovarăşul în Cluj, eu eram scutit de “ovaţionare”, un coleg, Dtru.C. mă păzea, în biroul gol – Mircea era în garda patriotică şi dădea onorul, iar ceilalţi erau pe traseu la aplaudat). Câteva ore mai tarziu directorul vine el la mine, la etajul trei, şi imi spune, în public, “dacă nuţti-a fost bine în institut, noi o să-te trimitem în mină. Poate acolo o să-ţi placă mai mult”. Ulterior sunt chemat la etajul 1, la fabrică, intr-o saliţă cu doua scaune, saliţă care nu trăda o activitate productivă anume, unde, mă aştepta Gheorghe Bodea, ofiţerul de securitate, care se ocupa de fabrică, şi se vede, că şi de institutele de cercetări. Acesta, mult mai puţin agresiv, decât directorul filialei, m-a intrebat de afinităţile personale din cadrul colectivului meu. Am răspuns că toţi eram colegi şi ne impacăm bine. La intrebarea, precisă, dacă între cel ce făcuse propunerea şi cea care-l propusese în comitetul de partid există o relaţie mai deosebită decât între ceilalţi, am raspuns, că mai degrabă nu. Ulterior nu s-a mai îmtâmplat nimic notabil înafara faptului că Mircea a fost dat afară din Partid, în ciuda jurămintelor sale de fidelitate totală şi de încercarea de persuadare, promiţând că va lucra mai departe, în aşa fel incât ei vor regreta nedreapta excludere (cf Mircu Mitrov) . în continuare a persistat o oarecare încordare legată mai degrabă de incertitudinea deznodământului ce urma să vină. “Ei” nu au acţionat, probabil, ca să nu creeze un “caz” inainte de desfăşurarea Congresului, ce urma să se desfăşoare în noiembrie.
Despre compromis şi musamalizare în regimul dictaturii
E lesne de observat, chiar şi din cele întâmplate în septembrie 1989 la ITC Cluj-Napoca, disponibilitatea la compromis a unor oameni, a unor organizatii din chiar sistemul dictaturii. La acest capitol inventarul e mare, din moment ce doar eu, am trait sau am fost martor al mai multor astfel de “compromisuri”. Motivele individuale, resorturile intime ale celor din sistemul dictaturii spre compromis pot fi foarte variate, dar un factor care nu poate fi neglijat stă în insasi esenţa dictaturii, a intoleranţei ei. Dictatura se menţinea prin frică care o insufla atât oamenilor de rând cât şi “ostaşilor” dictaturii. Facerea publică a unei defecţiuni, a unei fronde, asocieri libere, complot împotriva ordinii, nerespectarea unor decizii, neîndeplinirea planului (si paleta e foarte bogată) atrăgea după sine represalii – retrogradări, schimbări din funcţii, rotiri de cadre chiar dacă respectivele cadre nu aveau nici o vină în cele intâmplate. Datorită acestui mod de lucru, esşloanele inferioare ale partidului ocultau, uitau, muşamalizau, “minimizau” diferite evenimente nedorite, care ar fi putut constitui un prilej de avansare pentru un rival, care dorea postul celui ce stăpânea feuda în care s-a intâmplat evenimentul, sau un motiv de “suparare” pentru cei din eşaloanele superioare sau chiar pentru “eroul între eroi neamului”. Muşamalizarea a fost un fenomen colateral, un produs specific al dictaturii oarbe, extrem de răspândit, şi prin urmare important de avut în vedere în studiul comunismului românesc.
In loc de concluzie
Acel noi spus în mod repetat de director, a însemnat pentru mine, chiar atunci, foarte clar: noi partidul, noi securitatea şi noi conducerea institutului. Cu timpul acel noi a inceput sa însemne al treilea termen al trinomului răului integral - Partid, Securitatea partidului şi Administraţia partidului. Concluzie ce mi se pare de bun simţ şi logică. Sigur, unii se pot intreba dacă dintr-un caz se poate generaliza, se poate ajunge la o astfel de teza? Cei riguroşi vor zice nu, au nevoie de arhive, de sute sau mii de cazuri. Vor trebui să facă corelaţii. Cei sofisticaţi vor zice că problema e prea complexă şi e prematur şi riscant să te pronunţi doar pe un caz. Pentru aceştia cele mărturisite de mine, pot rămâne un caz, scos din legenda necunoaşterii şi dintr-o biografie ulterior ajustată ca sa nu zic mistificată şi înflorită în acord cu oportunismul peren. După cum alţii se vor întreba dacă n-am vrut sa diluez răspunderea unora prin introducerea unui nou vinovat? Desigur, altii se vor mai intreba ce facem cu acei membri ai Partidului, Securitatii şi Administraţiei care în diverse imprejurarii şi din motive diferite s-au opus anihilarii individualităţilor, celor care mişcau în ”front” sau chiar a acelor care au ieşit din “front”? Indiferent ce răspunsuri vor da exegeţii locului ocupat de administraţie în dictatură, părerea mea e că dictatura stalinistă pentru anihilarea celui mai anticommunist popor din centru l Europei (vezi articolul “Cum s-a instaurat comunismul în Transilvania , Adevărul de Cluj 2005), şi apoi dictatura ceauşistă s-a bazat în mod esenţial şi primordial pe administraţie. In nici o evaluare seriosă a dictaturii, dintre pilonii acesteia, nu poate fi scoasă Administraţia.

Octavian Capatina, 


inapoi